Cuvânt înainte

Cum ar arăta Terra dacă ne-am naște deja adulți? Dacă fiecare dintre noi nu ar avea în străfundurile ființei amintirea propriei copilării? Dacă, de pildă, nu ne-am întâlni la Eforie? Și totuși, negăm astăzi sensibilitatea, directețea sincerității, fragilitatea, visurile, toate fiind apanajul unei „slăbiciuni” în jungla betonată a zilelor. Volumul de poezie al lui George Valentin Burcea este o simplă (deși uneori tributară lecturilor), dar curajoasă afirmare a unor teme des întâlnite în lite- ratură: dragostea față de familie, iubită, mamă, bunici, amenințarea morții, durerea uitării. Teme ocolite astăzi, când urâtul și cruzimea versurilor contemporane dau strigă- te amenințătoare de avertizare eului. Poezia lui nu este „cool”, uneori este stângace, nu are vers alb, are rimă, încrucișată, îmbrățișată, este poezia unui „copil hoinar” (titlul unei poezii), a unui copil uriaș parcă mărit de normele SF-ului: „m-am ascuns în grădinița mică / unde-avea bunica ardei gras / dar m- a găsit iubita mea mămică / și pe loc o palmă ea mi-a tras”. Copiii nu spun lucruri trăsnite, ei văd bunici uitați precum o ciornă „pe sub preș”, ei roagă apa să nu mai fie rea cu „viii morți”, ei văd cum absența iubirii transformă omul stâncă în om nămol, ei încearcă stân- gaci să înțeleagă “acest timp blestemat”, această lume care cântă în jur ca o simfonie. Poetul simte lumea uitând de sine, își dorește moartea nu „la marginea mării”, ci în nemăr- ginirea ei, vrea să fie „tot”, pentru că numai copiii întineresc bătrânețea din jur.

Olga Delia Mateescu

#olgadeliamateescu #georgeburcea #cartepoezie #poezii #unstropdeculoare #blog